Islamul si cléricalismul în Orientul-Mijlociu extins
Este la moda sa se dizerteze în Occident asupra
«compatibilitatii islamului si a democratiei», sau asupra «islamului si a
laicitatii». Aceste probleme lasa sa se înteleaga ca în mod inerent, islamul ar
fi clerical. Nu ar fi deci o religie, însa un curent politic. În acest mod,
musulmanii cei mai «radicali» ar fi teroristi si invers. Deci, de o luna, Orientul-Mijlociu
extins, cu populatia în majoritate musulmana, este în curs de a se separa între
credinciosii acestei religii, si partizanii unei politici care îi manipuleaza.
- Un om politic poate fi ateu, agnostic sau credincios. Faptul ca el pretinde ca-l serveste pe Dumnezeu, nu face din partidul lui politic o biserica.
Unii dintre cititorii nostrii
au înteles rãu o cronica precedenta asupra evolutiei lumii musulmane. Voi
clarifica deci chestiunile relative islamului, înainte de a descrie cît mai
precis posibil situatia sa actuala.
În primul rînd, daca aveti o
ideie fixa asupra islamului, înseamna ca nu cunoasteti decît una dintre formele
sale, atît de diferita este aceasta religie, de la Maroc la Xinjiang. Fie pe
planul liturgic sau juridic, nu exista nici o asemanare între islamul de la
Sharjah si cel din Java.
Aceasta religie poate fi
abordata, plecînd de la o lectura literala a Coranului, sau plecînd de
la lectura sa contextualizata, sau înca, plecînd de la o critica asupra
autenticitatii textului coranic actual.
În timpul primelor patru
secole ale islamului, toti musulmanii erau de acord asupra nevoii de a
interpreta Coranul, ceea ce sa tradus prin elaborarea a patru sisteme juridice
diferite (hanafita, malekita, shafiita si hanbalita), conform culturilor
locale. Însa la sfîrsitul secolului X, constatîndu-se expansiunea acestei
religii, si temîndu-se ca ea va termina prin a se împarti, califul sunit a
interzis sa se împinga interpretarea mai departe. Numai shiitii au continuat.
De atunci, islamul se adapteaza asa cum poate exigentelor timpului sau.
Contrar aparentelor, daca se
refuza sa se interpreteze textul, nu poate fi înteles asa cum el a fost scris,
dar numai prin propria sa cultura. Stiind ca Mahomet a trait în Arabia,
Sauditii considera de la sine, ca ei înteleg în mod spontan sensul Coranului,
ca si cum societatea lor si limba lor, nu ar fi evoluat de 1400 de ani.
Pentru ei, asa cum în secolul XVIII pentru Mohammed ben Abdel Wahhab, Mahomet a
întarit valorile tribalismului nomad. Acestia sunt «wahhabitii».
De exemplu, Coran-ul
condamna idolii, deci wahhabitii distrug statuile vechilor Dumnezei, ceea ce
Mahomet nu a facut niciodata, însa corespunde culturii lor beduine. În secolul
VIII, crestinii bizantini au înfruntat în mod asemanator pe
«iconoclastii»sauditi, care distrugeau în numele lui Hristos decorarile
bisericilor.
Tribalismul nomad nu cunoaste
nici macar notiunea de Istorie. Wahhabitii au distrus casa profetului la Meca,
deoarece ea devenise un loc de pelerinaj, deci dupa ei, idolatrie. Însa ei nu
sau oprit acolo. Ei au distrus în acesti ultimi ani, întreagul vechi si minunat
oras Meca, deoarece ei nu ofera din punct de vedere cultural, nici un interes
acestor lucruri vechi.
Daca ne referim la lectura
literala, suntem un «fundamentalist». În general, se întelege ca a trai ca
tovarasii profetului. Suntem atunci, un «salafist», deoarece încercam sa ne
apropiem de piosii antici («salafii»). Aceasta miscare, nascuta în secolul XIX
în Egipt, a fost constituita în reactie wahhabismului, si era extrem de
liberala. Deci, a devenit foarte represiva.
De exemplu, majoritatea
salafistilor actuali, interzic consumarea de alcohol, însa anumiti sheici
afirma contrariul, ca este licit sa se bea, însa cu moderatie. Toti îsi gasesc
argumentarea lor în Coran care are trei pasaje aparent contradictorii
asupra acestui subiect.
Toate religiile sunt
confruntate cu aceasta posibilitate de a reproduce un trecut pe care nimeni
nu-l poate reconstitui. De exemplu, în secolul XIX, miscarea carismatica la
crestini, a dat loc la întelegeri opuse asupra sexualitatii, conform carora ele
se bazeaza direct pe Evanghelii, sau pe moralul Epistolelor lui
Pavel.
De cîtiva ani, sub influenta
lucrarilor realizate de exegetii europeni asupra redactarii textelor biblice,
cîtiva autori se chestioneaza asupra autenticitatii textului coranic.
În primul rînd, de mod a
întari autoritatea lui, califul de la Damasc a facut fascicole din textele
atribuite lui Mahomet, de la care el a constituit Coran-ul, si dupa
aceea el a ars orice alte antologii. Totusi, cuvîntul «Mahomet», nu denumeste o
persoana precisa, este un titlu acordat înteleptilor. Este deci posibil ca Coran-ul
sa reproduca cuvintele a mai multi profeti, ceea ce pare ca coroboreaza
prin prezenta stilurilor literare diferite în textul canonic.
Arheologii au descoperit texte coranice anterioare versiunii canonice.
Exista diferente, cîte o data semnificative între aceste texte scrise cu
alfabete diferite. În plus, Coran-ul canonic între timp era scris cu un
afabet simplificat, care nu a fost complectat decît mai tîrziu, în secolul
VIII. Aceasta transcriere, este ea însasi o interpretare, si este posibil ca ea
sa fi fost cîte o data gresita.
Ca dovada, anumiti suri ai Coran-ului
reiau texte mai antice, folosite de crestinii din regiune. Ele nu erau
compuse în araba, însa în aramaica, si anumite cuvinte originale au fost
conservate în textul definitiv. Lectura lor contemporana, este obiectul a
nenumarate neîntelegeri. Astfel – fara suparare pentru kamikazii Daesh-ului
care îsi asteapta recompensa lor în rai – cuvîntul «houri», înseamna «struguri
albi», si nu «fecioarele cu ochii mari».
Pîna atunci, lucrurile sunt
destul de simple: islamul este religia Coran-ului. Totusi, traditia
acorda o importanta aproape egala legendei aurite a profetului, Hadithii.
Este vorba despre carti scrise ades sute de ani mai tîrziu, de oameni care nu
putea sa fi fost martorii faptelor pe care ei le raporteaza. Acestea, sunt mult
mai numeroase, ca nu este posibil sa le obtii într-o singura viata. Ei
ilustreaza opinii foarte diferite si opuse. Anumite dintre ele, sunt de un
nivel intelectual uimitor, si pot sa
serveasca pentru a justifica orice. Creditul ilegal acordat acestor scrieri
fanteziste, a deformat în mod profund transmiterea mesajului coranic.
În practica, toate aceste
discutii mascheaza una, esentiala: daca religia este aceea care încearca sa-l
lege pe om la Dumnezeu, ea este în mod necesar locul la toate escrocheriile.
Caci, cum se poate pretinde ca-l cunosti pe Dumnezeu, daca el este de o natura
radical diferita si superioara noua? Si, presupunînd ca El se exprima prin
profeti, cum se poate pretinde ca se întelege ceea ce El ne-ar fi spus? Notati
ca, în aceasta perspectiva, chestiunea existentei lui Dumnezeu – adica – a unei
constiinte superioare noua – nu are nici un sens. Este de exemplu, ceea ce
sustinea la crestini, sfîntul Grégoire de Nazianze, sau sfîntul Francisco de
Assis.
Continuînd în aceasta
perspectiva, oamenii care cauta sa se apropie de Dumnezeu – adica – nu numai sa
aplice Legea Lui, însa sa faca sa evolueze natura omeneasca, pentru a o face
mai constienta – au tendinta sa-si împartaseasca experienta lor, si deci sa
formeze Biserici. Pentru ca acestea sa functioneze, au tendinta de a forma,
permanenti, preoti si imami. În toate religiile, clericii termina prin a se
bucura de un statut intermediar între laici si Dumnezeu. Cu toate acestea, nici
unul dintre fondatorii marilor religii, nu a creat el însusi nici Biserica,
nici cler.
Asa precum Europa a cunoscut
un formidabil retur cu marile invazii care au distrus imperiul roman (Hunii si
Gotii), în acelasi mod lumea musulmana a cunoscut de asemenea un retur cun
invaziile mongole (Gengis Khan si Tamerlan). Daca acest traumatism nu a durat
decît trei secole în Europa, el a fost prelungit în mod artificial în lumea
araba, de colonizarile otomane si europeene. Cu toate ca acest lucru nu are
nimic de vazut cu crestinismul, nici cu cel al islamului, exista clerici care
pretind ca aceste întoarceri îmapoi sunt consecinta pacatului care s-ar fi
generalizat. Pentru a reveni la epoca de aur, este suficient sa urmaresti
învatamintele lor, si nu sa le reconstruiesti.
În mod implacabil, clericii se
angajeaza în politica, si pretind sa impuna viziunea lor asupra lucrurilor în
numele lui Dumnezeu. Astfel, în Franta, o data ce traumatismul marilor
invaziuni a fost depasit, cu toate ca de «drept divin», regalitatea laica a
intrat în conflict cu papalitatea clericala. În lumea araba, care nu este decît
o minoritate în sînul lumii musulmane, acest conflict a aparut cu decolonizarea
si miscarile de independenta. Liderii nationalisti (Nasser, Ben Barka) sau
ciocnit de Fratii musulmani. În timpul Razboiului rece, primii erau sustinuti
de Sovietici, si ceilalti de Otan. Disolutia URSS-ului, a slabit tabara
nationalista, si sa tradus printr-un val islamist. Mai mult înca, «primaverile
arabe» au fost o operatiune a Otan-ului pentru a elimina definitiv pe
nationalisti, în profitul Fratilor musulmani. Multimile care au sustinut aceste
miscari, nu cautau în nici un mod sa instaureze democratiile. Dimpotriva, ele
erau convinse ca plasînd Fratii musulmani la putere, ele creau o societate
ideala si o noua epoca de aur islamica. Acestea au fost mai tîrziu
deceptionate.
- Partidul politic al Fratilor musulmani a fost reconstituit, în 1951, de serviciile secrete britanice, pe ruinele organizatiei homonime a lui Hassan el-Banna. El este matrita terorismului în lumea musulmana, care a format totalitatea sefilor organizatiilor teroriste, de la Ossama Ben Laden la Abou Bakr al- Baghdadi. Acest partid politic si organizatiile sale armate, lucreaza în colaboarare cu puterile imperialiste. Nu exista nimic religios în interiorul lor.
Este important de înteles ca
Fratii musulmani si organizatiile lor jihadiste, Al-Qaïda si Daesh, nu sunt
musulmanii radicalizati, asa cum îi place Occidentului sa pretinda. Este vorba
de miscari politice, si nu religioase. Faptul ca ei citeaza de-a lungul timpului
pasaje din Coran, nu face din ei religiosi. Sunt numai niste clericali.
Întoarcerea împotriva
«primaverilor arabe» a debutat în iunie 2013, în Egipt unde 33 de milioane de
cetateni au desfilat timp de 5 zile împotriva dictaturii Fratelui Mohamed Morsi,
si pentru restabilirea ordinei constitutionale de catre armata. Totalitatea –
fara exceptie – a partidelor politice si a organizatiilor religioase, sa unit
împrejurul armatei împotriva Fratilor musulmani, adica, pentru laicitate si
împotriva clericalismului. În lunile care au urmat, seful armatelor, generalul
Abdel Fattah al-Sissi, care ambitiona sa fie ales presedinte, a transmis
Arabiei Saudite documentele confiscate la sediul Fratilor. Ele marturiseau ca
membrii Fratiei preparau din Qatar o detronare a Seouzilor. Raspunsul
Riyad-ului nu sa facut asteptat: arestarea a cîtiva membrii ai Fratiei în
Arabia, atentate în Qatar si sustinerea inconditionala a alegerii generalului
al-Sissi.
Situatia Seouzilor era cu atît
mai complicata ca:
întreaga Fratie nu era
implicata în complot ; ca, de la 1961, ei erau
sponsorii Fratiei via Liga islamica mondiala ; si ca regimul lor era
înclinat wahhabismului, deci clerical ca si Fratii musulmani.
Seouzii i-au dat carte blanche
lui Nayef pentru a reprima revoltosii si pentru a stabili ordinea. Ei au
actionat asa cum au facut-o în 1990 cu ocazia revoltei sourouristilor. În acel
timp, un lider al fratilor musulmani, Mohammed Sourour, reusise sa convinga
wahhabitii sauditi sa preia puterea. Au fost necesari 5 ani pentru a învinge
rebeliunea [1].
Este acest trecut care a
reaparut atunci cînd în luna mai 2017 presedintele Donald Trump a venit la
Riyad sa cheme puterile musulmane pentru a termina cu Fratii musulmani. Seouzii
au decis de aceasta data sa reactioneze, rupînd nu numai cu Fratia, însa
abandonînd islamul politic. Sã fie bine înteles: faptul de a fi de partea
laicitatii, nu schimba cu nimic acel de a fi fundamentalist, salafist. Monarhia
regelui Salmane se afla pe aceeasi pozitie ca monarhia franceza a lui Filip cel
Frumos. Pentru a însoti aceasta evolutie decisiva, consiliul familiei Seouzilor
a acceptat prin 3 voci împotriva 4, sa pregateasca abdicarea regelui Salmane,
sa puna capat regulii adelfice de succesiune la tron, sa sarã 2 generatii si
sa-l desemneze pe printul Mohammed ben Salmane, ca fiind viitorul rege.
De partea lor, Qatar-ul si
Fratia sau apropiat imediat de Turcia si de Pakistan. În special, ei au facut
alianta cu Iran-ul, deci ei lupta înca împotriva Pazitorilor Revolutiei, pe
cîmpurile de lupta sirian si yemenit, însa guvernul sheicului Rohani
împartaseste conceptia lor clericala a islamului.
Aceasta reîntoarcere a
Iran-ului scoate în evidenta opozitia între puterea sa politica si puterea sa
militara. El se sprijina pe pactul conclus între Hassan el-Banna, fundatorul
primei Fratii a Fratilor musulmani, si tînarul ayatollah Khomeiny. Un pact
conform caruia Fratii nu ar lansa un razboi de religie între suniti si shiiti,
angajament care a zburat în tãndãri cu Daesh-ul. Mai ales, el se sprijina pe
ambiguitatile Revolutiei din 1979, în acelasi timp miscare laica
anti-imperialista si procesus indentitar clerical, si pe evolutia functiunii
Ghidului Ali Khamenei, în acelasi timp lider al revolutiei mondiale si
politician local însarcinat de echilibrele între factiuni.
În vederea a 13 exigente
transmise de Arabia Saudita si de Egipt, Qatar-ului, este putin probabil ca
conflictul între laici si clericali sa se rezolve în mod rapid. Chestiunea se
pune de a sti, daca Occidentalii vor întelege ceea ce se joaca la ora actuala
în «Orientul-Mijlociu extins». Ei, care îl prezentau pe presedintele
Ahmadinejad ca un clerical, ei conform carora Fratele Morsi nu a fraudat
alegerea sa, si fusese rasturnat de o lovitura de Stat; ei care pretind ca Libia
si Siria nu au fost atacate din exterior, dar au fost teatrul unei revolutii
democratice. Mintind atîta, se pierde contactul cu realitatea.
[1] Este
în acest context ca seful serviciilor secrete, printul Turki, la exfiltrat pe
agentul sau Oussama Ben Laden catre Sudan
Tradus de: Light Journalist
No comments:
Post a Comment